Cabinet de avocat „Neagu Mihai Camil”

Incalcarea principiului efectului devolutiv al apelului

admin — Fri, 02 Mar 2012 09:11:32 +0000

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 4920 din 8 iunie 2011 pronunţată în recurs de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al unui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001) că, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ, instanţa de apel poate da o soluţie de desfiinţare a hotărârii atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond, doar în doua situaţii limitativ prevăzute de lege, respectiv, atunci când prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi când partea nu a fost legal citată. În cazul în care, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauză, soluţia instanţei de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare, încalcă principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în baza caruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor. Prin urmare, în această situaţie, Instanţa Supremă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza Creanga impotriva Romaniei

admin — Sun, 26 Feb 2012 12:28:12 +0000

Marea Cameră a CEDO a pronuntat la data de 23 februarie 2011, hotărârea în cauza Creangă c. României (cererea nr. 29226/03). Cauza are ca obiect privarea de libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale de mare anvergură care urmărea destructurarea unei reţele de trafic de produse petroliere.

În cauză, reclamantul, d-ul Sorin Creangă, este cetăţean român, născut în 1956 şi domicilat în Bucureşti (România). Ofiţer al poliţiei judiciare din cadrul eşpoliţiei Bucurti, el a fost convocat şi apoi interogat de PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie-actual DNA), în cadrul unei anchete penale referitoare la furtul unor produse petroliere prin conducte aflate în împrejurimile Bucureştiului.

La 15 iulie 2003, d-ul Creangă şi alţi colegi poliţişti au fost citaţi la PNA ca să depună declaraţii pentru ancheta penală. La 16 iulie 2003, în jurul orelor 12, procurorul l-a informat pe reclamant că a fost începută urmărirea penală împotriva sa şi a altor 10 colegi poliţişti pentru fapte de luare de mită, complicitate la furt şi constituire de grup infracţional. În jurul orei 22, procurorul l-a plasat in arest preventiv pe d-ul Creangă şi pe mai mulţi agenţi de poliţie. La 18 iulie 2003, Curtea de Apel Militară a prelungit pentru 27 de zile arestul preventiv. D-ul Creangă şi ceilalţi coinculpaţi au recurat respectiva decizie. Printr-o hotărâre din 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea şi a dispus repunerea în libertate a d-ului Creangă şi a celorlalţi coinculpaţi. Procurorul general al României a formulat atunci recurs în anularea acestei hotărâri, apreciind că CSJ a comis grave erori de drept. Printr-o hotărâre definitivă din 25 iulie 2003, CSJ a admis recursul în anulare al procurorului. CSJ a apreciat că detenţia provizorie era justificată, dosarul cauzei conţinând probe suficiente care să demonstreze că fiecare dintre inculpaţi ar fi putut comite faptele pentru care erau acuzaţi.

La 25 iulie 2003, d-ul Creangă a fost plasat în arest preventiv. Printr-o hotărâre interlocutorie din 29 iunie 2004, Tribunalul Militar a dispus repunerea sa în libertate, cu interdicţia de a părăsi ţara. Printr-o hotărâre pronunţată la 22 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe d-ul Creangă la o pedeapsă de trei ani cu suspendare pentru luare de mită şi favorizarea infractorilor.

Plângerea în faţa CEDO

Invocând articolul 5 § 1 (dreptul la libertate şi siguranţă), reclamantul a susţinut că privarea sa de libertate din 16 iulie 2003 a fost lipsită de bază legală. El a mai susţinut şi că ordonanţa de plasare în arest preventiv luată împotriva sa la 16 iulie 2003 nu a fost motivată prin elemente concrete, în principal referitoare la pericolul public pe care l-ar fi putut reprezenta de punerea sa în libertate. De asemenea, el a considerat drept nelegală arestarea sa preventivă din 25 iulie 2003, după intervenţia procurorului general.

Reclamantul a introdus cererea în faţa CEDO la 4 septembrie 2003. În hotărârea de cameră din 15 iunie 2010, Curtea a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 5 § 1 în ceea ce priveşte privarea de libertate a d-ului Creangă la 16 iulie 2003 între orele 10 şi 22 şi al arestării sale la 25 iulie 2003,ca urmare a recursului în anulare al procurorului general. Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 5 § 1 în ceea ce priveşte arestarea reclamantului din intervalul 16-18 iulie 2003. La 3 septembrie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO conform articolului 43 din Convenţie. La 22 noiembrie 2010, colegiul Marii Camere a acceptat această cerere.

În hotărârea Marii Camere pronunţate la 23 februarie 2011, CEDO a reamintit că este esenţial ca raţiunea privării de libertate în virtutea dreptului intern să satisfacă criteriul “legalităţii” stabilit de Convenţie, Curtea subscriind integral la concluziile hotărârii de cameră din 15 iunie 20120 şi apreciind că a existat o încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie.

Ca şi satisfacţie echitabilă, Curtea a stabilit ca statul român să-i plătească reclamantului 8000 EUR cu titlu de daune morale şi 500 EUR cheltuieli de judecată.

Judecătorii Bratza, Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvelä, Malinverni, Vučinić şi Raimondi au exprimat opinii separate.

Depunerea in apel a dovezii cheltuielilor de judecata efectuate in prima instanta. Admisibilitate

admin — Sat, 25 Feb 2012 12:48:44 +0000

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 448 din 21 ianuarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie avand ca obiect restituirea în natură a unui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001) că, prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. dau posibilitatea instanţei de apel să refacă sau să completeze probele administrate la prima instanţă, dacă apreciază că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, iar dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ prevăd posibilitatea ataşării la cererea de apel a unor înscrisuri considerate de parte ca utile soluţionării pricinii sale, acestea rămânând dobândite cauzei. Cum, în speţă, reclamantul a anexat motivelor de apel factura fiscală şi chitanţa de achitare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, Înalta Curte a considerat nelegală soluţia instanţei de apel care a respins acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prima etapă procesuală pe motiv că dovada achitării acestora nu a fost depusă în dosarul instanţei de fond. Prin urmare, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantului, în temeiul art. 296 C. proc. civ., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe şi a inserării obligării pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanţă.

Penalitatile de intarziere

admin — Sat, 25 Feb 2012 12:21:48 +0000

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 778 din 22 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia comerciala a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acţiune în pretenţii) că, în condiţiile în care operaţiunile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract în formă simplificată, respectiv comanda urmată de executare, simpla menţiune pe facturi a unor penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată unei clauze penale din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ. (art. 1270 NCC), întrucât este un act unilateral de voinţă al reclamantei, neasumat de către pârâtă. În acest sens, Înalta Curte a arătat că acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părţi cu privire la pretinsele penalităţi de întârziere, iar acest aspect este confirmat atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă.

Conditiile suspendarii actului administrativ

admin — Sat, 25 Feb 2012 11:28:52 +0000

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 768 din 9 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie avand ca obiect suspendarea executării unor ordine emise de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) că, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, se poate cere instanţei competente de către persoana vătămată suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Sub acest aspect, Instanţa Supremă a apreciat că prima condiţie, referitoare la existenţa unui caz bine justificat, poate fi reţinută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra legalităţii actelor administrative. Cu privire la cea de-a doua condiţie, paguba iminentă, Inalta Curte a precizat că simpla afirmaţie a reclamantului privind nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, în lipsa unor probe din care să rezulte temeinicia susţinerilor sale nu este suficientă pentru a se constata îndeplinirea acestei cerinţe.

Cauza Draghici şi alţii împotriva Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr.845/2010)

admin — Sun, 20 Mar 2011 16:28:55 +0000

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.212/04) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Liliana Drăghici şi Ana Mazilu şi domnul Adrian Herşiu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii susţin în mod special o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare pe motivul că nu au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi aceasta era, după părerea lor, ineficientă.

4. La data de 19 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea de mai sus Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în anul 1965, 1936 şi, respectiv, 1971 şi locuiesc în Râmnicu Vâlcea.

6. În anii 1977-1978, un teren în suprafaţă de 68.086,68 m², situat în Băile Olăneşti şi care îi aparţinea lui D.B., a fost ocupat de partidul comunist, care a construit pe el o vilă.

7. Invocând Legea fondului funciar nr. 18/1991, I.D., moştenitorul lui D.B., a cerut restituirea terenului respectiv. Cererile sale au fost respinse.

8. Reclamanţii, moştenitorii lui I.D., decedat în anul 1997, au formulat noi cereri de restituire a terenului la Primăria Băile Olăneşti, în temeiul Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, însă şi de această dată fără succes.

9. La data de 2 iulie 2001, invocând noua Lege nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului la Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” (Regia), care deţinea terenul.

10. La data de 29 mai 2002, pentru că nu au primit răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au sesizat Tribunalul Vâlcea cu o acţiune în revendicare împotriva Regiei şi Ministerului Finanţelor.

11. Printr-o hotărâre din data de 12 iunie 2003, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca pârâtele să le restituie terenul. Totuşi, acesta a respins cererea reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă rezultată din privarea de bunul lor. Pe baza probelor depuse la dosar, inclusiv a expertizei terenului, instanţa a apreciat că reclamanţii aveau un drept recunoscut prin Legea nr. 10/2001 de a cere restituirea şi că statul şi-a însuşit în mod abuziv terenul.

12. Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtelor şi a declarat acţiunea inadmisibilă pe motiv că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit să opteze pentru procedura prevăzută de această lege, şi nu pentru acţiunea de drept comun în revendicare. Prin aceeaşi sentinţă, curtea a respins apelul reclamanţilor cu privire la cererea lor de despăgubire pentru lipsa de folosinţă.

13. Recursul formulat de reclamanţi a fost respins prin decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 noiembrie 2004.

14. Până în prezent, reclamanţii nu au primit răspuns la cererea lor din data de 2 iulie 2001.

II. Dreptul şi practica pertinente

15. Prevederile legale, inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi jurisprudenţa internă relevate sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§15-17, 13 ianuarie 2009). Textele relevante ale Consiliului Europei sunt descrise în Hotărârea Faimblat, menţionată mai sus (§§ 18-19).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

16. Reclamanţii susţin că respingerea acţiunii lor în revendicare ca inadmisibilă din cauză că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este el prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care această procedură nu este eficientă.

Art. 6 § 1 prevede următoarele în părţile sale relevante:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)”

A. Asupra admisibilităţii

17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

18. Guvernul susţine că obligaţia unui justiţiabil de a urma o procedură administrativă înainte de introducerea cererii sale în faţa instanţelor reprezintă una dintre limitările dreptului de acces la o instanţă admise de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativă astfel dată poate fi supusă controlului efectiv al instanţelor.

19. Apoi, Guvernul face o descriere detaliată a procedurilor administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi susţine că această lege nu înlătură orice control judiciar al deciziilor administrative.

20. De asemenea, Guvernul arată că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi nu a fost respinsă decât după o analiză pe fond a pretenţiilor lor.

21. Reclamanţii se opun acestui argument şi insistă asupra faptului că refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare constituie o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă.

22. De asemenea, aceştia consideră că procedura pusă la dispoziţia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, dat fiind în special faptul că organismul de plasament colectiv în valori mobiliare “Proprietatea” (Fondul Proprietatea) nu funcţionează încă într-un mod care să poată duce la o despăgubire efectivă.

2. Aprecierea Curţii

a) Principiile aplicabile

23. Curtea s-a mai pronunţat deja asupra unor cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă.

24. Aceasta a ajuns la o constatare a încălcării art. 6 § 1 în Cauza Faimblat menţionată mai sus, apreciind şi că nu este necesar să analizeze cauza din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

25. În mod special, Curtea a stabilit deja că părţilor interesate nu li se oferă nicio garanţie cu privire la durata sau la rezultatul procedurii în faţa Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor şi că, în orice caz, Fondul “Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod apt să conducă la o acordare efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, 9 decembrie 2008, §§ 71-72; Faimblat menţionată mai sus, §§ 37-38, şi Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006, § 42).

b) Aplicarea acestor principii în speţă

26. În speţă, Curtea observă că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanţele interne care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deşi nicio decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative. Modul în care instanţele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fără a analiza comportamentul administraţiei şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficienţa accesului la o instanţă, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare.

27. Curtea mai reţine şi că, până în prezent, dosarul administrativ cu care reclamanţii au sesizat Regia la data de 2 iulie 2001 nu a fost soluţionat.

28. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cauza de faţă decât în cele anterioare.

29. Curtea consideră că, în speţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele au invocat existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceştia nu au primit încă nicio despăgubire şi nu au nicio garanţie că o vor obţine în viitorul apropiat.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

30. Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul că terenul lor naţionalizat abuziv nu le-a fost încă restituit.

31. Ţinând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 29 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în speţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; ZanghÃ¼ împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Biserica catolică din Chania împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.862, § 50; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

32. Reclamanţii mai consideră şi că respingerea acţiunii lor în revendicare constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie.

33. Curtea observă că acest capăt de cerere, deşi admisibil, vizează aceleaşi fapte ca şi cele analizate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă şi apreciază că nu este necesar să le mai analizeze şi din perspectiva art. 13, în măsura în care cerinţele art. 6 sunt mai stricte (conform KudÅ²a împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 146, CEDO 2000-XI).

III. Asupra aplicării art. 46 din Convenţie

34. Art. 46 din Convenţie prevede următoarele:

“1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.”

35. Concluzia încălcării art. 6 din Convenţie relevă o problemă pe scară largă rezultată din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor naţionalizate ce au fost vândute de stat unor terţi. Prin urmare, Curtea apreciază că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, şi Katz împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Viaşu, §§ 82-83, şi Faimblat, §§ 53-54, hotărâri menţionate mai sus).

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

36. Conform art. 41 din Convenţie,

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

37. Reclamanţii solicită suma de 60.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit.

38. Guvernul consideră că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi aşa-zisul prejudiciu suferit şi că, în orice caz, o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a acestui prejudiciu.

39. Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil.

40. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună reclamanţilor suma de 9.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de judecată

41. Reclamanţii mai solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate, fără a specifica suma şi fără a prezenta documente justificative.

42. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a face dovada cheltuielilor de judecată angajate. Acesta nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

43. Curtea reaminteşte faptul că, în sensul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi al căror cuantum este rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

44. Având în vedere faptul că reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile de judecată angajate, Curtea hotărăşte să nu le aloce nicio sumă în acest sens.

C. Dobânzi moratorii

45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu se impune analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouă mii euro), ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Cauza Maties împotriva Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr.752/2010)

admin — Sun, 20 Mar 2011 16:18:13 +0000

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13.202/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Doru Octavian Maties (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 2 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Târgu Mureş.

5. Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren situat la Iernut, pe care a fost obligat să îl cedeze statului în timpul regimului comunist.

6. După anul 1990 au fost adoptate Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, care stabilesc măsuri de despăgubire pentru foştii proprietari de terenuri. Ultima dintre aceste legi dispunea că foştii proprietari de terenuri cărora nu le puteau fi restituite terenurile în natură aveau dreptul să li se atribuie în schimb un alt teren sau despăgubiri.

7. După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul şi P.V.R., un alt moştenitor, au făcut demersuri administrative pentru a li se restitui un teren în suprafaţă de 17,47 hectare ce îi aparţinuse lui P.O.

8. Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate (Comisia judeţeană) a constatat că, deşi reclamantul şi P.V.R. aveau dreptul să obţină o reparaţie în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în discuţie nu era posibilă. Comisia a decis înscrierea creanţei lor în tabelul prevăzut în anexa nr. 39 la Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991. Acest tabel indica persoanele care, aflate în imposibilitatea obiectivă de a li se restitui terenurile ce le-au aparţinut în trecut sau de a obţine în schimb alte terenuri echivalente, aveau dreptul la o despăgubire.

9. Reclamantul a contestat această decizie, susţinând că preferă atribuirea unui teren echivalent decât o reparaţie pecuniară care, după părerea sa, era ineficientă şi iluzorie. Prin decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003, Tribunalul Judeţean Mureş a confirmat Decizia nr. 40/L/2000 şi a statuat că, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesată avea să fie despăgubită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2000.

10. Prin decizia din data de 21 octombrie 2008, ţinând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirii datorate reclamantului şi lui P.V.R. în sumă de 1.886.771 lei (RON). De asemenea, decizia prevedea că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente pentru a obţine executarea sa. Această decizie i-a fost comunicată reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.

11. Pentru a obţine executarea deciziei din data de 21 octombrie 2008 menţionate mai sus, reclamantul trebuia să se adreseze Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, direcţie ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu următoarele documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin care i se recunoştea dreptul la despăgubiri, certificatul de acţionar la Fondul “Proprietatea”, dacă acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare şi un mandat din partea lui P.V.R.

12. Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că nu s-a adresat Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, pe motivul că posibilitatea de a obţine o sumă de bani rămâne iluzorie.

II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente

13. Prevederile legale esenţiale şi jurisprudenţa internă relevantă, inclusiv extrasele din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (OUG nr. 81/2007) referitoare la sistemul de despăgubire pentru imobilele naţionalizate, sunt descrise în hotărârile Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Viaşu împotriva României (nr. 75.951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008). Textele relevante ale Consiliului Europei, şi anume Rezoluţia Res (2004)3 cu privire la hotărârile care relevă o problemă structurală subsecventă şi Recomandarea Rec (2004)6 privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptate de Comitetul de miniştri, sunt de asemenea citate în hotărârea Viaşu, menţionată mai sus (§§ 50 şi 51).

14. În temeiul art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, persoanele care erau îndreptăţite să obţină o despăgubire ce depăşea 500.000 RON puteau obţine o sumă în numerar, în cuantum de maximum 500.000 RON, diferenţa fiind transformată în acţiuni la Fondul “Proprietatea”. Despăgubirea în numerar era plătită în două tranşe a câte 250.000 RON, într-un interval de 2 ani.

15. La data de 12 februarie 2008, Hotărârea Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Conform acestei noi norme legale, după emiterea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, partea interesată trebuia să opteze la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fie pentru primirea unei părţi din sumă în numerar (în limita a 500.000 RON), iar restul în acţiuni la Fondul “Proprietatea”, fie pentru primirea de acţiuni la fond pentru întreaga sumă (vezi şi paragraful 11 de mai sus).

16. Dacă opta pentru primirea unei părţi din sumă în numerar, partea interesată trebuia să formuleze o cerere în acest sens la Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Această autoritate trebuia să înlocuiască titlul de despăgubire cu un titlu de plată corespunzător sumei de plată în numerar, precum şi cu un titlu de conversie corespunzător restului sumei de convertit în acţiuni la Fondul “Proprietatea”. Hotărârea Guvernului menţionată mai sus prevedea ca cererile de opţiune să fie analizate în ordine cronologică, fără să fie prevăzut în mod expres vreun termen în acest sens. Titlurile de despăgubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expiră decât după 12 luni de la prima tranzacţionare la bursă a acţiunilor Fondului “Proprietatea”.

17. Termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar (paragraful 14 in fine de mai sus) începe să curgă de la data emiterii titlului de plată.

18. Conform informaţiilor oficiale aflate pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la data de 19 aprilie 2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de opţiuni la autoritatea competentă. Valoarea despăgubirilor pentru care părţile interesate şi-au exprimat intenţia de a primi o sumă în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plătită până la data menţionată mai sus este de 343.270.664 RON.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

19. Reclamantul se plânge cu privire la imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despăgubit pentru terenul naţionalizat, conform prevederilor legale în materie, şi invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilităţii

20. Guvernul ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Acesta consideră că reclamantul nu deţine un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene nu stabileşte valoarea despăgubirii datorate reclamantului şi nicio altă hotărâre judecătorească definitivă nu i-a recunoscut dreptul de a i se acorda o despăgubire al cărei cuantum să fi fost stabilit. Prin urmare, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele Broniowski împotriva Poloniei [MC] (nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Matache şi alţii împotriva României (nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu are o creanţă stabilită şi exigibilă.

21. Reclamantul nu prezintă observaţii în această privinţă.

22. Curtea reaminteşte faptul că a statuat deja, în cauze similare cu cea de faţă, că deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaşte părţilor interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un “interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil, care, în opinia sa, se include în noţiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 58-60).

23. Argumentele Guvernului nu pot duce, în speţă, la o concluzie diferită. Curtea observă că dreptul reclamantului la o despăgubire a fost confirmat în mod constant şi regulat de către autorităţi, stabilit clar în dreptul intern, aşa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene, prin care se validează înscrierea creanţei reclamantului, şi chiar, din Decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Judeţean Mureş (mutatis mutandis, Viaşu, menţionată mai sus, § 59).

24. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsă. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

25. Reclamantul subliniază că se află de mai mulţi ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despăgubirea în discuţie. El consideră că Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea cuantumul despăgubirii nu poate fi executată în mod efectiv. Mai exact, el consideră inacceptabile termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar, ce reprezintă în cazul său mai puţin de o treime din despăgubirea datorată, precum şi faptul că diferenţa va fi convertită în acţiuni la Fondul “Proprietatea”, fond care nu funcţionează.

26. Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul a utilizat posibilitatea de a se adresa autorităţilor administrative pentru a i se acorda o despăgubire. În opinia sa, mecanismul implementat prin Legea nr. 247/2005 şi referitor la înfiinţarea Fondului “Proprietatea” este capabil să le ofere persoanelor îndreptăţite o despăgubire care să corespundă cerinţelor din jurisprudenţa Curţii. Conform ultimelor modificări ale Legii nr. 247/2005, o parte din despăgubirea în discuţie i-ar putea fi plătită în numerar părţii interesate şi au fost făcute progrese pentru ca Fondul “Proprietatea” să devină funcţional.

27. Guvernul mai observă că reclamantul a obţinut o decizie prin care i se acordau despăgubiri, însă decizia nu poate fi executată din cauză că partea interesată nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).

28. Curtea face trimitere la jurisprudenţa invocată în Cauza Viaşu, menţionată mai sus, cu privire la obligaţiile stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina statului care a adoptat o legislaţie care prevede restituirea sau despăgubirea pentru bunurile confiscate într-un regim anterior (Viaşu, menţionată mai sus, § 58).

29. Aceasta reaminteşte că neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţă, ingerinţa în discuţie constă în omisiunea autorităţilor competente de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin Decizia nr. 40/L/2000 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 60 şi 66, şi Ramadhi şi alţi 5, menţionată mai sus, §§ 76-77).

30. Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme legate de omisiunea autorităţilor de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care l-au recunoscut părţilor interesate prin decizii definitive de a primi despăgubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 62-73, Katz împotriva României, nr. 29.739/03, 20 ianuarie 2009, şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, 13 ianuarie 2009). Cu toate acestea, ea apreciază că, în cauza de faţă, situaţia este în mod sensibil diferită de cauzele menţionate mai sus, în măsura în care reclamantul a obţinut o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care preciza, pe baza unei expertize, cuantumul despăgubirii ce îi era datorată (a contrario Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus). Fără a contrazice concluziile la care a ajuns în cauzele menţionate mai sus, Curtea apreciază că, în speţă, din motivele precizate mai jos, se impune o analiză mai nuanţată.

31. Curtea constată că prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut să încaseze suma de 250.000 RON, adică circa o treime din suma ce îi era datorată (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de această posibilitate, reclamantul ar fi trebuit să îşi exercite un drept de opţiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a făcut. Or, conform legii interne, această etapă era obligatorie pentru a obţine un titlu de plată care i-ar fi permis să obţină plata sumei menţionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observă că, din informaţiile puse la dispoziţia publicului de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reiese că pentru persoanele care au exercitat un drept de opţiune, sunt pe cale de a fi făcute plăţi şi o cincime din sumele solicitate a fost deja plătită (paragraful 18 de mai sus).

32. Având în vedere acestea, Curtea observă că este dificil să soluţioneze in abstracto problema eficienţei procedurii speciale implementate de autorităţile naţionale pentru accelerarea plăţii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 de mai sus). De aceea, în speţă, Curtea constată că, deşi a fost informat de autorităţile naţionale despre necesitatea de a îşi exercita dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat să o facă (paragrafele 10-12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu bună ştiinţă procedura. Or, dacă Curtea nu poate specula asupra eficienţei procedurii speciale implementate pentru plata accelerată a unei părţi a despăgubirii, totuşi, dată fiind atitudinea părţii interesate, Curtea nu poate concluziona că autorităţile sunt în întregime răspunzătoare de imposibilitatea sa de a obţine o parte a despăgubirii. De altfel, Curtea observă că termenul acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului său de opţiune nu a expirat încă (paragraful 16 in fine de mai sus). Rezultă că, pentru acea parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar, nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

33. În ceea ce priveşte restul despăgubirii, şi anume mai mult de două treimi din suma datorată reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuia să facă obiectul unor acţiuni la Fondul “Proprietatea” (paragraful 14 de mai sus). Or, luând notă cu satisfacţie de evoluţia care pare să se întrevadă în practică în privinţa mecanismului de plată prevăzut de Legea nr. 247/2005, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, Curtea observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus în aplicare prin intermediul Fondului “Proprietatea” le permitea persoanelor îndreptăţite, şi în special reclamantului, să încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, despăgubirile pe care sunt îndreptăţite să le primească.

34. Prin urmare, Curtea apreciază că, pentru această parte a cererii, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

35. Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine restituirea terenului şi de lipsa de folosinţă a acestuia.

36. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la “bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în materie, nu trebuie considerate ca “bunuri” în sensul articolului menţionat mai sus speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (KopeckÃ½ împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

37. În speţă, ascendentul reclamantului, P.O., fusese deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 1/2000 şi acţiunea subsecventă nu vizau “bunuri existente” în patrimoniul reclamantului. Curtea mai observă că nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu deţinea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

38. Rezultă că acest capăt de cerere întemeiat pe art.1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

39. Conform art. 41 din Convenţie,

A. Prejudiciu

40. Reclamantul solicită, ca daune materiale, suma de 522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a cărui restituire a fost solicitată şi suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosinţă timp de zece ani. El mai solicită 15.000 EUR ca daune morale.

41. Guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita decât partea ce îi revine din despăgubirea de 1.886.771 RON, stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008. De asemenea, acesta observă că reclamantul nu şi-a justificat cererea referitoare la lipsa de folosinţă a terenului în cauză şi consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi eventuala încălcare a Convenţiei.

42. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să refacă pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].

43. În speţă, Curtea apreciază, în acord cu Guvernul, că reclamantul nu poate pretinde decât jumătate din valoarea estimată a terenului, ţinând cont că decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îl vizează şi pe P.V.R., în părţi egale. Prin urmare, partea ce îi revine reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reaminteşte apoi că a considerat că reclamantul ar fi trebuit să facă la nivel naţional demersurile necesare pentru a obţine plata unei părţi a despăgubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).

44. Totuşi, pentru restul sumei, Curtea apreciază că plata despăgubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 şi fixată conform criteriilor stabilite de legislaţia română (Viaşu, menţionată mai sus, § 38), l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Însă, ţinând cont de constatările hotărârii de faţă din care reiese că sistemul actual de restituire nu este eficient, Curtea apreciază că nu are altă opţiune decât să acorde suma care, în opinia sa, ar constitui o soluţionare definitivă şi completă a prezentului litigiu patrimonial (Viaşu, menţionată mai sus, § 89).

45. Curtea mai observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative relevante pentru pretinsa lipsă de folosinţă. Aşadar, nu îi va fi acordată nicio sumă cu acest titlu.

46. În lumina celor de mai sus, Curtea îi alocă reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.

47. Pe de altă parte, Curtea apreciază că situaţia litigioasă trebuie să îi fi cauzat părţii interesate o stare de incertitudine şi neplăceri care justifică acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi alocă reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

48. Reclamantul mai solicită suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. El prezintă documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.

49. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumă solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, care este, în orice caz, excesivă.

50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie referitor la imposibilitatea reclamantului de a primi o despăgubire şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii pentru care reclamantul ar fi putut încasa o sumă în numerar;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii ce trebuie convertită în acţiuni la Fondul “Proprietatea”;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în lei româneşti, la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 167.485 EUR (una sută şaizeci şi şapte mii patru sute optzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;

(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(iii) 50 EUR (cincizeci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Cauza Burghelea impotriva Romaniei (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 736/2009)

admin — Sun, 20 Mar 2011 15:38:01 +0000

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.985/03) împotriva României, prin care un cetăţean român, doamna Ilinca Burghelea (reclamanta), s-a adresat Curţii la 21 iulie 2003 în virtutea art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanta este reprezentată de domnul I. Florescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 2 aprilie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenţie, a hotărât de asemenea să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

Î N F A P T

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanta s-a născut în anul 1952 şi domiciliază în Bucureşti.

A. Ocuparea terenului reclamantei pentru construirea unei hidrocentrale şi absenţa acordului privind vânzarea terenului către autorităţi

5. Prin Decretul nr. 326/1985, Consiliul de Stat a autorizat construcţia unei hidrocentrale, “Călimăneşti”, pe râul Siret.

6. În virtutea unei Hotărâri din 17 septembrie 1991 a comisiei judeţene Galaţi pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (comisia judeţeană şi Legea nr. 18/1991), printr-o Hotărâre din 21 decembrie 1992, comisia locală Nicoreşti a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra a 0,48 ha de teren şi i-a eliberat o adeverinţă provizorie în acest sens, până la emiterea titlului de proprietate.

7. În urma studiilor realizate în 1993 şi 1994, autorităţile au hotărât, pentru motive tehnice referitoare la costul de investiţie, să modifice proiectul iniţial şi să ocupe o suprafaţă suplimentară de aproximativ 126 ha de teren aparţinând satului Nicoreşti şi unor persoane particulare, cu valoare estimată ca fiind relativ redusă. Prin urmare, în mai 1994 societatea publică H. (societatea H.) afişează un anunţ la Primăria Nicoreşti (primăria) pentru a informa cetăţenii acestui sat despre intenţia de a cumpăra terenuri în cadrul proiectului hidrocentralei.

8. La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primăriei “să autorizeze vânzarea terenului de 0,48 ha”, adică să o pună în posesia acestui teren în perimetrul viitoarei hidrocentrale. În urma acestei cereri, primăria o pune în posesia terenului în perimetrul solicitat şi la 30 august 1994 comisia judeţeană îi eliberează titlul de proprietate aferent.

9. Rezultă din dosar că, fiind în posesia listei persoanelor care fuseseră împroprietărite cu teren în perimetrul în cauză şi care doreau să îl vândă, în iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrişat aceste terenuri şi le-a inundat. Întemeindu-se pe acordul de principiu al proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la întocmirea declaraţiei de utilitate publică, conform procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, dar a avut în vedere achiziţia terenurilor după terminarea interdicţiei de vânzare de 10 ani prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi plata între timp a unei chirii către proprietari.

10. În cursul anului 1995, reclamanta – care nu locuia în satul Nicoreşti – a aflat de la locuitorii din Nicoreşti că terenul său de 0,48 ha a fost defrişat şi inundat în cursul lucrărilor realizate de societatea H. Printr-o scrisoare din 10 mai 1995, ea a informat societatea H. că îşi retrage oferta de vânzare privind terenul său. Prin urmare, în august şi noiembrie 1996 şi în martie 1998 a cerut societăţii H. să îi precizeze în ce temei a ocupat aceasta terenul şi a solicitat încheierea unui contract de vânzare.

11. Prin scrisorile din 29 august şi din 19 noiembrie 1996 societatea H. a informat-o pe reclamantă că în urma cererii sale din 20 mai 1994 a fost înscrisă pe lista persoanelor “dispuse să vândă” terenurile necesare construirii hidrocentralei. De asemenea, societatea H. a precizat că vânzarea terenului se va încheia după exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenurilor avute în vedere de Legea nr. 33/1994, că dosarul de expropriere este în curs de constituire şi se va stabili o chirie fixă, de către un expert, care va fi achitată sătenilor implicaţi, pe baza unui contract de închiriere, aşa cum se indică în anunţul afişat la primărie, chirie pe care reclamanta o refuzase în cursul unei discuţii telefonice. Prin scrisoarea din 9 martie 1998 societatea H. a indicat că, terenurile necesare neputând fi ocupate după 1989 în temeiul Decretului nr. 326/1985, solicitase acordul sătenilor pentru a proceda la inundare, urmând să încheie ulterior contracte de vânzare, “de îndată ce legea o va permite”. Ea a subliniat că în acest timp li s-a plătit locuitorilor o chirie negociată. La 20 iulie 1999, societatea H. a informat reclamanta cu privire la apropiata achiziţie a terenurilor în cauză, motiv pentru care nu se va mai achita chirie pentru anul 1999, şi a invitat-o să participe la negocierile referitoare la preţul de vânzare.

12. Rezultă din dosar că, la 29 septembrie 1999, 10 proprietari de terenuri inundate, printre care şi reclamanta, s-au întâlnit cu reprezentanţi ai societăţii H., dar negocierile privind preţul de vânzare a terenurilor au eşuat: conform procesului-verbal redactat de proprietari, aceştia ar fi cerut 12 dolari (USD) pe metru pătrat [sau echivalentul în lei (ROL)], iar societatea H. ar fi refuzat să plătească chiria pentru anul 1999 sau să negocieze clauzele contractului lor tip.

13. Pe de altă parte, prin “procesele-verbale de negociere” din 6 august 1997, 2 iulie 1998 şi 21 ianuarie 2000, semnate de societatea H. şi de mai mulţi proprietari de terenuri inundate, părţile au căzut de acord asupra chiriei anuale pentru aceste terenuri (1997-1999). La 21 ianuarie 2000, pentru un hectar de teren forestier chiria a fost stabilită la 2.800.000 ROL şi preţul de vânzare la 17.000.000 ROL, pe baza unei note a unui expert tehnic. Rezultă din dosar că reclamanta nu a fost invitată personal să participe la aceste întruniri.

14. La 1 septembrie 2000, reclamanta a solicitat societăţii H. încheierea unui contract de închiriere. Deşi printr-o scrisoare din 3 octombrie 2000 societatea H. şi-a exprimat acordul pentru încheierea acestui contract, părţile nu au luat măsuri concrete în acest sens şi nu au ajuns la semnarea unui contract.

B. Proceduri desfăşurate de reclamantă împotriva societăţii H.

1. Plângeri penale împotriva directorilor societăţii H.

15. La 5 octombrie 1999, reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cu o plângere penală împotriva lui N.E., directorul societăţii H., pentru tulburare de posesie, abuz în serviciu şi ocupare de terenuri agricole, infracţiuni sancţionate de art. 220 şi 247 din Codul penal (CP) şi de art. 108 din Legea nr. 18/1991. La 30 mai 2000 şi 22 iulie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tecuci a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea lui N.E. în ceea ce priveşte ultimele două infracţiuni, cu motivarea în special că N.E. nu era directorul societăţii la momentul faptelor. Pentru acelaşi motiv, printr-o sentinţă din 2 septembrie 2002, Judecătoria Tecuci l-a achitat pe N.E. cu privire la infracţiunea de tulburare de posesie. În conformitate cu art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală (CPP), instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei, care s-a constituit parte civilă pentru chiria datorată de societatea H.

16. Printr-o Hotărâre definitivă din 15 noiembrie 2002, Tribunalul Galaţi, reţinând că inundarea terenului a avut loc în martie 1995, a respins recursul formulat de reclamantă şi a menţinut Sentinţa din 2 septembrie 2002, anterior menţionată. De asemenea, în urma unui scurt raţionament obiter dicta referitor la posibilitatea reclamantei de a obţine o despăgubire corespunzând preţului de vânzare şi chiriilor, raţionament pe care l-a calificat drept “strict teoretic”, tribunalul a apreciat că litigiul dintre părţi era de natură civilă. Contestaţia în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri pe motivul ilegalităţii citaţiei sale a fost respinsă, fără reexaminarea pe fond a dosarului, printr-o Hotărâre din 6 februarie 2003 a Tribunalului Galaţi.

2. Acţiunea în revendicare împotriva societăţii H.

17. La 26 februarie 2002, în temeiul art. 481 şi 998-999 din Codul civil, reclamanta a sesizat judecătoria cu o acţiune în revendicare a terenului de 0,48 ha împotriva societăţii H. De asemenea, a solicitat ca societatea H. să fie obligată la eliberarea terenului acesteia de construcţia pe care o ridicase ilegal, sub sancţiunea unor penalizări pentru fiecare zi de întârziere.

18. Printr-o Sentinţă din 9 octombrie 2002, judecătoria a respins acţiunea pe motiv că, terenul fiind deja inundat, reclamanta nu avea drept decât la despăgubiri. Raportându-se la fapte pertinente şi la art. 481 citat, a considerat că hidrocentrala era un obiectiv de interes naţional, deci de utilitate publică conform acestui articol, şi că absenţa plăţii prealabile de despăgubiri se explica prin oferta de vânzare care a fost făcută reclamantei.

19. În căile de recurs împotriva acestei sentinţe, reclamanta a arătat că după 1989 nu se mai putea realiza nicio naţionalizare în baza unei hotărâri administrative (Decretul nr. 326/1985) şi, că, pentru ca scrisoarea sa din 20 mai 1994 să poată reprezenta o ofertă de vânzare valabilă, aceasta ar fi trebuit să indice preţul de vânzare. Societatea H. a solicitat tribunalelor desemnarea unui expert pentru stabilirea preţului de vânzare.

20. Printr-o Hotărâre definitivă din 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de reclamantă. Ea a menţinut sentinţa din 9 octombrie 2002 şi a adăugat că vânzarea terenului nu s-a putut încheia din cauza lipsei unei legislaţii care să o autorizeze.

21. Din informaţiile furnizate de societatea H. rezultă că majoritatea proprietarilor au încheiat contracte de vânzare privind terenurile ocupate de hidrocentrală. În 2007 rămăseseră aproximativ 22 de contracte de vânzare de semnat, printre care şi cel privind terenul reclamantei, majoritatea proprietarilor în cauză nesemnând contractele, având în vedere necesitatea declanşării unor proceduri de partaj succesoral, al căror cost ar fi depăşit preţul de vânzare oferit de societatea H. În devizele din 2007, chiria anuală pentru un hectar de teren forestier se ridica la 1.320 RON şi preţul de vânzare la 5.000 RON, adică aproximativ 400 euro (EUR) şi, respectiv, 1.500 EUR.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

22. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (Legea nr. 33/1994), intrată în vigoare la 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia din 1991, care prevedea că exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, pe baza unei hotărâri a instanţelor. Pe de altă parte, art. 4 din Legea nr. 33/1994 precizează că, dacă respectă condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi al sumei despăgubirilor fără a urma procedura prevăzută de această lege; în plus, în caz de acord asupra primului punct, ele pot sesiza tribunalul doar pentru a stabili despăgubirile.

23. Într-o Sentinţă definitivă din 30 martie 2007, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în pretenţii întemeiată pe Legea nr. 33/1994. Observând că autorităţile însărcinate cu construcţia unei autostrăzi ocupaseră în fapt terenul reclamantei, fără a urma procedura de expropriere, fără a-i plăti o indemnizaţie şi fără a obţine în prealabil hotărârea definitivă impusă de lege, tribunalul a considerat că reclamanta avea dreptul, în temeiul art. 481 din Codul civil şi al art. 4 din Legea nr. 33/1994, de a primi o indemnizaţie stabilită printr-un raport de expertiză.

24. Art. 480 şi 481 din Codul civil prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi de a se bucura de un bun în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de despăgubiri juste prealabile. Art. 998 şi 999 din Codul civil indică temeiul acţiunilor în răspundere civilă delictuală, prevăzând obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altcuiva, chiar prin neglijenţă sau imprudenţă.

25. Dispoziţiile relevante din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă a acţiunilor în pretenţii sunt descrise în Hotărârea Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63.945/00, § 23, 24 mai 2006). În acest sens, în mai multe cauze, jurisdicţiile interne au considerat că termenul de prescripţie de 3 ani este aplicabil în cazul acţiunilor în despăgubiri introduse de persoane ale căror bunuri au fost expropriate fără indemnizaţie în virtutea unor decrete de dinainte de decembrie 1989 (hotărâri definitive din 29 ianuarie, din 19, 23 şi 25 februarie şi din 17 octombrie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie). În Hotărârea din 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că, având în vedere imposibilitatea recunoscută de părţi de a restitui în natură terenul ce face obiectul litigiului, acţiunea mixtă în revendicare şi în despăgubiri trebuia să fie calificată ca o acţiune în despăgubire şi respinsă ca prescrisă. De asemenea, în Hotărârea din 23 februarie 2003, Curtea Supremă a reiterat că data de începere a termenului de prescripţie este cea la care persoana interesată cunoştea existenţa prejudiciului şi persoana responsabilă pentru acest prejudiciu, chiar dacă valoarea prejudiciului nu a fost determinată.

26. Art. 346 alin. 3 din CPP prevede că instanţa penală nu poate acorda despăgubiri dacă achitarea s-a pronunţat pe motiv că faptele reproşate nu existau sau nu au fost comise de inculpat.

Î N D R E P T

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

27. Reclamanta susţine că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunurilor sale, pe motiv că autorităţile au achiziţionat ilegal terenul său, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:

28. Guvernul contestă această teză.

A. Asupra admisibilităţii

29. Guvernul invocă excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne de către reclamantă. Susţine că aceasta ar fi trebuit să introducă o acţiune în despăgubiri împotriva autorităţilor pe baza art. 481 din Codul civil sau a art. 4 din Legea nr. 33/1994 referitor la ipoteza în care autorităţile nu au optat pentru declararea utilităţii publice, ci pentru transferul de proprietate pe cale amiabilă. În acest sens, se bazează în special pe o Sentinţă definitivă din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti (paragraful 23 de mai sus). Guvernul consideră că acţiunea în revendicare a reclamantei nu putea duce la obţinerea de despăgubiri şi reclamanta avea sarcina de a determina constatarea că s-a realizat o expropriere şi de a solicita o indemnizaţie.

30. Reclamanta susţine că a sesizat autorităţile prin plângeri penale cu constituire de parte civilă, dându-le astfel ocazia de a examina şi latura civilă a dosarului. Adaugă că societatea H. ar fi trebuit să urmeze procedura de expropriere, cu plata prealabilă de despăgubiri. De asemenea, susţine că acţiunea în revendicare demarată nu a dus la niciun rezultat.

31. Curtea apreciază că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul cererii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel că o va uni cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio împotriva Italiei, nr. 176/04 § 53, 20 aprilie 2006).

32. De asemenea, Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, arată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. În consecinţă, declară cererea admisibilă.

B. Asupra fondului

33. Guvernul contestă că a existat o expropriere de fapt în speţă. Acesta arată că a existat o promisiune de vânzare din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vânzare între reclamantă şi societatea H., şi că societatea H. era dispusă să plătească o chirie până la încheierea vânzării, interzisă la vremea respectivă prin Legea nr. 18/1991. Conform Guvernului, o asemenea procedură, întemeiată pe încheierea de contracte de vânzare, are avantajul de a fi mai rapidă şi de a plasa părţile pe poziţii de egalitate. Presupunând chiar că s-a produs exproprierea de fapt, susţine că aceasta urmărea un scop de utilitate publică şi corespundea criteriului de proporţionalitate, având în vedere faptul că societatea H. şi-a prezentat constant intenţia de a încheia vânzarea şi de a plăti, ca şi în cazul altor săteni, un preţ bun pentru terenul în cauză.

34. Reclamanta combate afirmaţiile Guvernului. Ea susţine că, în conformitate cu Constituţia din 1991, Decretul nr. 326/1985 nu putea să mai reprezinte o bază legală pentru exproprierea terenurilor în cauză, care, de altfel, în urma modificării proiectului iniţial, se situau într-un perimetru diferit de cel prevăzut de decret. În plus, în opinia sa, cererea din 20 mai 1994 nu constituia o ofertă de vânzare valabilă, deoarece nu includea un element esenţial, preţul de vânzare. Reclamanta consideră deci că nu a existat un acord între ea şi autorităţi privind transferul dreptului de proprietate, închirierea terenului sau lucrările de realizat pe terenul său. În plus, subliniază că nu a fost invitată să participe la negocieri şi că expertiza realizată de societatea H. pentru a stabili preţul de închiriere şi de vânzare a terenurilor nu a fost contradictorie.

35. Curtea reiterează că, pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, dar şi să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Întrucât Convenţia vizează protejarea drepturilor “concrete şi efective”, este important să se analizeze dacă această situaţie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, § 63).

36. Curtea aminteşte în continuare că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi şi cu precădere, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de proprietate decât “în condiţiile prevăzute de lege” [Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară (Iatridis, ibidem). Prin urmare, Curtea nu apreciază ca fiind oportun să îşi întemeieze raţionamentul pe simpla constatare că nu a existat reparaţie în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16.041/02, § 88, 15 decembrie 2005, şi Janes Carratu împotriva Italiei, nr. 68.585/01, § 48, 3 august 2006).

37. În speţă, Curtea observă mai întâi că reclamanta a pierdut dispoziţia asupra terenului său începând cu momentul ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrişat şi inundat în cadrul lucrărilor de construcţie a unei hidrocentrale. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia Declaraţia din 20 mai 1994 echivala cu un antecontract de vânzare a terenului între reclamantă şi societatea H., Curtea remarcă faptul că nu era vorba decât de o declaraţie unilaterală adresată primăriei şi retrasă ulterior şi nimic nu contestă faptul că nu s-a încheiat niciun acord privind preţul de vânzare, element esenţial pentru încheierea unui asemenea contract. Astfel, Curtea constată că nu a existat un transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994, după cum susţine Guvernul, niciun element al dosarului nesusţinând teza conform căreia terenul în cauză a fost la un moment dat vândut efectiv sau cedat de reclamantă [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore împotriva Italiei, nr. 63.864/00, § 96, 13 octombrie 2005, şi Maselli împotriva Italiei (nr. 2) nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. În plus, Curtea observă că nici Guvernul, nici reclamanta nu au invocat faptul că ocuparea terenului în cauză s-a făcut în virtutea Decretului nr. 326/1985, care nu mai putea reprezenta bază legală pentru ocuparea terenurilor după Constituţia din 1991 (paragraful 11 de mai sus).

38. Pe de altă parte, Curtea observă că, din moment ce vânzarea terenului în cauză a fost interzisă de Legea nr. 18/1991 pentru durata de 10 ani şi în momentul inundării acestui teren Legea nr. 33/1994 era în vigoare, autorităţile au preferat să nu urmeze această procedură transparentă şi, fără excepţie, judiciară, prevăzută specific în acest sens; acestea au preferat să se bazeze pe Declaraţia reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa în mod irevocabil terenul acesteia, fără a îi plăti în prealabil despăgubiri, şi – tot fără acordul conform şi prealabil al reclamantei – să ia terenul cu chirie până la momentul în care vânzarea bunului va fi autorizată de lege. În acest sens, trebuie notat că dintre scrisorile prin care societatea H. a informat tardiv reclamanta despre ocuparea şi inundarea terenului prima se referea, într-o manieră cel puţin confuză, la închirierea terenului în aşteptarea vânzării ce trebuia să aibă loc după exproprierea, pretinsă a fi în curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). În plus, Curtea arată că autorităţile nu au informat-o pe reclamantă, care nu locuia în satul Nicoreşti, despre şedinţele organizate de societatea H. pentru negocierea preţului de ocupare a terenurilor (închiriere) şi despre preţul lor de vânzare. În orice caz, cu privire la faptele pertinente şi la ocuparea prealabilă a terenului, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia mecanismul juridic ales de autorităţi a fost mai rapid decât procedura de expropriere şi a plasat părţile pe poziţii de egalitate.

39. În temeiul acestor consideraţii, în absenţa unui act formal de expropriere, Curtea apreciază că situaţia reclamantei nu poate fi considerată “previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei “principiului securităţii juridice”. Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio, citată anterior, §§ 83-84, Janes Carratu, citată anterior, § 51, şi Ucci împotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83-84, 22 iunie 2006).

40. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparaţia prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenţă fondate pe dreptul comun şi că singura sentinţă definitivă prezentată (paragraful 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12 ani de la data faptelor în cauză. În plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispoziţiile şi practica interne în materie de prescripţie (paragraful 25 de mai sus), care fac incertă modalitatea de soluţionare a unei asemenea acţiuni introduse la mulţi ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observaţiile de mai sus privind lipsa de “previzibilitate” în care reclamanta s-a aflat din vina autorităţilor, Curtea nu îi poate reproşa acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire, aşa cum nu estimează ca fiind oportun să îşi bazeze raţionamentul pe constatarea absenţei de reparaţie în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citată anterior, § 48, De Sciscio, citată anterior, § 72, şi Gautieri şi alţii împotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006).

41. Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerinţa litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Această concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacă s-a menţinut un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de protecţie a drepturilor individuale.

42. Prin urmare, Curtea respinge excepţia neepuizării căilor de recurs interne şi hotărăşte că s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra celorlalte încălcări invocate

43. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge în esenţă de rezultatul plângerilor penale pe care le-a formulat şi, în observaţiile din 25 martie 2008, de durata pe care o estimează ca fiind excesivă a procedurilor angajate în privinţa terenului în cauză.

44. Ţinând cont de ansamblul elementelor care se află la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă pentru a analiza cererile formulate, Curtea nu distinge nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.

Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

45. În termenii art. 41 din Convenţie,

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

46. Având în vedere că terenul său nu îi mai poate fi restituit în natură, reclamanta solicită 190.724,70 EUR reprezentând valoarea – determinată de un expert – a prejudiciului material suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertiză în cauză rezultă că reclamanta l-a împuternicit pe expert să calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de 0,10 USD/m²/lună pentru perioada 1993-2008 şi terenul nu a fost considerat forestier, ci având o utilizare “hidroenergetică”. De asemenea, reclamanta solicită 1.000 EUR pe an pentru perioada cuprinsă între 1994 şi 2008 cu titlu de daune morale.

47. Asupra cererii de despăgubire materială, Guvernul contestă metoda de calcul a reclamantei, mai ales absenţa oricărei justificări a valorii de 0,10 USD menţionate. El susţine că pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie să se ia în calcul faptul că este vorba de un teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestieră redusă. Acesta face trimitere la informaţiile furnizate de regia naţională a pădurilor, care prezintă 4 modalităţi de calcul al prejudiciului în cauză: prima, bazată pe preţul plătit celorlalţi săteni; a doua, bazată pe obligaţiile pecuniare legale ale autorităţilor în caz de scoatere temporară a terenului din fondul forestier (şi din patrimoniul proprietarului); a treia, bazată pe obligaţiile pecuniare legale ale autorităţilor în caz de scoatere definitivă a terenului din fondul forestier (şi din patrimoniul proprietarului); şi, în sfârşit, a patra, bazată pe contravaloarea terenului în cauză. Sumele menţionate variază între o chirie anuală de 480.000 ROL la cursul din 1998, în primul caz, 25.572 RON, sumă la care se adaugă chiria anuală de la 8.513 până la 12.579 RON, în al doilea caz, şi 109.095 RON sau 149.335 RON, în funcţie de productivitatea terenului, în al treilea caz.

În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul estimează că suma solicitată este excesivă şi o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta o reparaţie suficientă.

48. Curtea consideră că singura bază de luat în calcul pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupării ireversibile a terenului în litigiu de către autorităţi, cu nerespectarea principiului legalităţii. Curtea ţine cont în acelaşi timp de imposibilitatea autorităţilor de a restitui terenul reclamantei şi de modalităţile de calculare a prejudiciului material prezentate de părţi, pe care este convenabil să le examineze din ipoteza ocupării ireversibile a terenului. Bazându-se pe observaţiile părţilor şi hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea atribuie reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.

49. În plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea sus-menţionată adusă dreptului la respectarea bunurilor, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele pe care le deţine şi hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral.

B. Taxe şi cheltuieli

50. Prezentând acte doveditoare pentru o parte din suma solicitată, reclamanta solicită 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în faţa instanţelor interne (onorarii de avocat etc.) şi în faţa Curţii (onorarii expert, cheltuieli de traducere şi corespondenţă etc.)

51. Guvernul observă că reclamanta nu a furnizat acte doveditoare decât pentru aproximativ 3.151 EUR şi majoritatea (în special onorarii de avocat şi cheltuieli de traducere) nu sunt suficient de precise pentru a permite stabilirea unei legături de cauzalitate cu cheltuielile pertinente în speţă. De asemenea, Guvernul apreciază că valoarea onorariilor de expert de aproximativ 2.762 EUR, deşi justificată cu un document, este excesivă în raport cu obiectul expertizei.

52. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor decât în măsura în care se determină realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speţă, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile sus-menţionate, Curtea estimează ca fiind rezonabilă suma de 1.500 EUR, incluzând toate cheltuielile, pe care o acordă reclamantei.

C. Majorări de întârziere

53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să îi achite reclamantei în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în virtutea art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb de la data plăţii:

(i) 40.000 EUR (patruzeci de mii euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de prejudiciu material;

(ii) 2.000 EUR (două mii euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

(iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit de către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) începând de la data expirării acestui termen şi până la momentul plăţii, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

Cauza Tudor impotriva Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr. 778/2009)

admin — Sun, 20 Mar 2011 15:35:24 +0000

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21.911/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean român, domnul Tudor Tudor (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 26 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul, căruia i s-a admis solicitarea privind acordarea asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat de domnul Florian Andreescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La data de 10 aprilie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice Guvernului cererea, întemeiată pe art. 6 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, separat sau coroborat cu art. 14. De asemenea, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp fondul şi admisibilitatea cererii (art. 29 § 3).

4. La data de 17 iunie 2008, Curtea a hotărât să le adreseze părţilor întrebări suplimentare cu privire la caracterul efectiv al căilor de atac în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele Cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1944 şi locuieşte în Bucureşti.

6. Din anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat într-o clădire naţionalizată. La data de 13 ianuarie 1997, conform Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, reclamantul a cumpărat apartamentul respectiv de la stat.

7. Prin decizia definitivă din data de 23 mai 1997 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis o acţiune în revendicare introdusă de fostul proprietar împotriva statului pentru a reintra în posesia clădirii în care se afla apartamentul reclamantului.

8. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a formulat mai multe acţiuni în revendicare împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în clădire în condiţii similare, inclusiv reclamantul.

9. Prin decizia definitivă din data de 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ca reclamantul din prezenta cauză să îi predea fostului proprietar posesia asupra apartamentului. Instanţa a statuat că titlul de proprietate al fostului proprietar, astfel cum fusese confirmat prin decizia definitivă din 23 mai 1997, prevala asupra contractului de cumpărare al reclamantului. De asemenea, instanţa a considerat că bona fides a reclamantului la încheierea contractului din data de 13 ianuarie 1997 era relevantă numai în cazul în care reclamantul formulează o acţiune în despăgubire împotriva statului.

10. Între timp, aceeaşi Curte de Apel Bucureşti a luat în considerare buna-credinţă a cumpărătorilor atunci când a respins acţiunile formulate de fostul proprietar împotriva altor persoane care cumpăraseră apartamente în aceeaşi clădire. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea îndreptată împotriva lui T.I. şi T.A., care îşi cumpăraseră apartamentul la data de 12 decembrie 1996; la data de 7 februarie 2003 a respins acţiunea îndreptată împotriva lui I.E. şi M.S., iar la data de 20 iunie 2003 a respins acţiunea introdusă împotriva lui C.D., care îşi cumpărase apartamentul la data de 27 martie 1997.

11. La data de 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea procurorului general (recurs în anulare), a casat decizia definitivă din 28 noiembrie 2002 şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. Conform informaţiilor aduse la cunoştinţa Curţii, procedura se află încă pe rolul instanţelor interne.

La data de 9 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis o cerere similară a Procurorului General şi a înlăturat decizia din 20 iunie 2003, admiţând astfel acţiunea fostului proprietar împotriva lui C.D.

O acţiune similară a procurorului general, îndreptată împotriva deciziei din 7 februarie 2003 menţionată mai sus, a fost admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 februarie 2007. Cauza a fost trimisă înapoi la Tribunalul Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului. Procedura se află încă pe rolul instanţei respective.

12. În ceea ce priveşte reclamantul, acţiunea în evacuare formulată de fostul proprietar împotriva sa se află în prezent pe rolul instanţelor interne.

II. Dreptul intern şi jurisprudenţa relevante

A. Acţiunea în revendicare

13. Conform legislaţiei române, o acţiune în revendicare este una dintre principalele căi de atac pentru protecţia unui drept de proprietate. O astfel de acţiune nu este guvernată de un text legal detaliat şi lămuritor per se, ci s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială. O acţiune în revendicare poate fi definită ca introducerea unei acţiuni pentru a face să fie respectat un drept real, în care un proprietar deposedat îşi revendică proprietatea de la persoana neproprietar aflată în prezent în posesia ei. Atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul deţin un titlu de proprietate, instanţa trebuie să compare cele două titluri şi să decidă care dintre ele este preferat. Principalul rezultat al unei astfel de acţiuni, dacă este admisă, este recunoaşterea de către instanţă a titlului de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, obligându-l astfel pe pârât să restituie proprietatea. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligaţia respectivă este înlocuită cu o obligaţie de a plăti o despăgubire constând într-o sumă echivalentă (vezi Străin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 26, CEDO 2005-VII).

B. Acţiunea în despăgubire prevăzută în Codul civil: garanţia pentru evicţiune

14. Art. 1.337-1.351 din Codul civil instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Acestea prevăd posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea preţului şi plata daunelor, indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului. Cumpărătorul poate fie să îl cheme în garanţie pe vânzător în acţiunea introdusă de terţa parte, fie să introducă o nouă acţiune împotriva vânzătorului după ce a fost evins. În ultimul caz, dacă vânzătorul dovedeşte că ar fi putut să câştige procesul împotriva terţei persoane dacă ar fi fost chemat în procesul anterior, el va fi scutit de obligaţia de a-l despăgubi pe cumpărător (art. 1.351 din Codul civil).

Un cumpărător de bună-credinţă continuă să se bucure de beneficiile proprietăţii până când el nu mai este considerat a fi de bună-credinţă, adică cel târziu de la data introducerii împotriva sa a acţiunii în evacuare, moment în care beneficiul proprietăţii se întoarce la proprietarul de drept. Totuşi, cumpărătorul poate încă să pretindă de la vânzător despăgubiri pentru pierderea sa.

C. Acţiunile în despăgubire întemeiate pe Legea nr. 10/2001

15. La data faptelor din cauza de faţă, articolul 51 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 (Legea nr. 10/2001), prevedea că o acţiune de recuperare a preţului de cumpărare, indexat în funcţie de inflaţie, introdusă împotriva statului de un cumpărător al cărui contract a fost declarat nul, este scutită de taxă de timbru. De asemenea, articolul respectiv prevedea că preţul indexat trebuia plătit de Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.

D. Jurisprudenţa privind despăgubirea

16. La cererea Curţii, Guvernul a indicat o jurisprudenţă constând în diferite acţiuni în despăgubire în cazuri în care proprietatea este pierdută în condiţii similare cu cele ale cauzei de faţă.

17. Din cele 17 hotărâri relevante adoptate în perioada 2005-2008 de instanţele din toată ţara, 9 s-au referit la acţiuni introduse împotriva autorităţilor de stat de către persoane care şi-au pierdut proprietatea în acţiuni în revendicare. Instanţele au aplicat Codul civil şi le-au acordat preţul de cumpărare indexat şi, în majoritatea cazurilor, daunele şi costurile angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei. Majoritatea instanţelor au considerat că Legea nr. 10/2001 nu era aplicabilă în cazul acţiunilor în revendicare atunci când contractul de vânzare-cumpărare nu era declarat nul în astfel de acţiuni.

18. Cu toate acestea, atunci când astfel de contracte sunt anulate, hotărârile trimise Curţii indică faptul că instanţele au aplicat în mod consecvent Legea nr. 10/2001 şi i-au acordat cumpărătorului preţul de cumpărare indexat.

E. Evoluţii recente favorabile chiriaşilor

19. Prin Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a statuat în favoarea cumpărătorului într-o acţiune în revendicare introdusă de fostul proprietar al unui apartament naţionalizat împotriva persoanei care, de bună- credinţă, cumpărase apartamentul de la stat în anul 2000. Instanţa a hotărât că restituirea apartamentului către fostul proprietar nu mai era posibilă şi, pe baza jurisprudenţei Curţii cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 [în special: Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII; Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, 19 octombrie 2006, şi Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, CEDO 2005-XII (extrase)], a obligat statul să plătească valoarea de piaţă a apartamentului ca despăgubire către fostul proprietar. În opinia Curţii de Apel Constanţa, deşi reclamantul nu solicitase despăgubirea, în circumstanţele speţei, despăgubirea bănească acordată era singura soluţie la acţiunea în revendicare.

20. Într-o decizie similară din 12 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în favoarea cumpărătorului într-o acţiune în revendicare introdusă de fostul proprietar. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ţinut cont de faptul că titlul cumpărătorului fusese confirmat de instanţe într-o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare introdusă împotriva sa de fostul proprietar, în timp ce titlul fostului proprietar nu fusese confirmat de o instanţă. De asemenea, instanţa a considerat că deposedarea cumpărătorului, indiferent de circumstanţe, pentru a ceda proprietatea către fostul proprietar, ar crea noi prejudicii disproporţionate în încercarea de a diminua vechile prejudicii. De asemenea, într-o formulare generală, instanţa a considerat că rambursarea preţului de cumpărare indexat în baza Legii nr. 10/2001 nu l-ar putea despăgubi pe cumpărător deoarece nu reflecta valoarea de piaţă a imobilului.

21. Prin Decizia nr. 1.055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituţională a declarat art. 47 din Legea nr. 10/2001 neconstituţional, în măsura în care încălca titlul de proprietate al cumpărătorului. Conform prevederii respective, persoanele ale căror acţiuni întemeiate pe Codul civil au fost respinse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 puteau să folosească această lege pentru a încerca încă o dată să obţină restituirea proprietăţii lor. Curtea Constituţională a considerat că persoanele al căror titlu de proprietate fusese confirmat printr-o hotărâre judecătorească nu puteau fi obligate să cedeze proprietatea respectivă dacă pentru această măsură nu exista o justificare serioasă, bazată pe criteriul utilităţii publice, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14

22. Reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1, privit separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, de faptul că procedura finalizată cu decizia rămasă definitivă din 28 ianuarie 2003 a fost incorectă, în special în măsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice îndreptate împotriva altor cumpărători de apartamente situate în aceeaşi clădire.

Art. 6 § 1 prevede următoarele în partea sa relevantă:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”

Art. 14 din Convenţie prevede următoarele:

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

A. Asupra admisibilităţii

23. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

24. Guvernul a argumentat că procesul a fost echitabil şi că instanţele care au statuat asupra cauzei reclamantului au pronunţat o hotărâre bine întemeiată. În opinia sa, simplul fapt că instanţele au ajuns la concluzii opuse în cauze similare nu atrage reţinerea unei încălcări a Convenţiei. Acesta a precizat că problema controversată în aceste cauze a fost interpretarea dată de instanţă noţiunii de “bună-credinţă”, dar că hotărârile contradictorii s-au justificat printr-o interpretare diferită a faptelor relevante în fiecare cauză.

25. Reclamantul s-a opus tezei susţinute de Guvern şi a reiterat că respectiva curte de apel a pronunţat decizii contradictorii în cauze identice.

2. Aprecierea Curţii

26. Curtea consideră că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui proprietăţile confiscate, şi cu atât mai puţin de a dispune de ele în conformitate cu prerogativele dreptului de proprietate, odată ce un stat a adoptat o soluţie, aceasta trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinea şi ambiguitatea în rândul persoanelor la care se referă măsurile de implementare a acesteia. În acest context, trebuie accentuat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultând din practici aplicate de autorităţi – este un factor important de luat în seamă la evaluarea conduitei statului [vezi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V; Păduraru, citată anterior, § 92, şi Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, § 33, CEDO 2007-… (extrase)].

27. Curtea reţine că, în contextul special al restituirii proprietăţilor naţionalizate în România, lipsa unei coerenţe legislative şi jurisprudenţa contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică (vezi Păduraru, §§ 99, 109, citată anterior).

28. Aceeaşi lipsă de certitudine este observată în cazul de faţă: aceeaşi curte de apel a dat interpretări opuse cu privire la relevanţa bunei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu statul (vezi paragrafele 9-11 de mai sus).

29. Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar care, la fel ca şi cel românesc, este bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare cu competenţă în aria lor teritorială, Curtea observă că, în speţă, interpretările contradictorii au provenit de la aceeaşi instanţă care, în plus, era instanţă de ultim grad în materie. Mai mult chiar, Curtea Supremă nu avea la dispoziţie niciun mecanism efectiv pentru a rezolva conflictele dintre hotărârile instanţelor inferioare (vezi Păduraru, §§ 99 şi 109, şi Beian, § 37, citată anterior, şi, mutatis mutandis, Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008). În speţă, la evaluarea cererii procurorului general (vezi paragraful 11 de mai sus), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost chemată să tranşeze chestiunea interpretărilor contradictorii, ci să analizeze anumite aplicări ale legii în cazuri individuale; în plus, intervenţia sa în cauză a fost posibilă numai prin intermediul unei căi de atac extraordinare care contrazice prin ea însăşi principiul securităţii raporturilor juridice (vezi Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).

30. În fine, Curtea observă că după 7 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea aspectelor esenţiale ale legii retrocedării încă se mai modifică la nivel de instanţă de fond, prin hotărâri individuale (vezi paragrafele 19-21 de mai sus), şi că nu există încă o rezolvare definitivă a interpretării date de instanţe diferitelor aspecte ale legilor privind retrocedarea.

Deşi nu contestă competenţa instanţelor interne de a-şi schimba practica, Curtea observă că, în contextul special al retrocedării din România, această nouă tendinţă de interpretare favorabilă foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi nimic mai mult decât o altă schimbare temporară a jurisprudenţei.

31. Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvenţă în practica instanţelor naţionale, aceste diferenţe de abordare profunde şi de lungă durată în jurisprudenţă, în ceea ce priveşte o problemă de o mare importanţă pentru societate, sunt de aşa natură încât creează o stare de insecuritate continuă (vezi, mutatis mutandis, Păduraru, citată anterior, § 98).

32. În speţă, această lipsă de securitate l-a lipsit pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.

33. Având în vedere că a constatat această încălcare, Curtea consideră că nu mai este necesar să analizeze dacă, în acest caz, a avut loc şi încălcarea art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14

34. Reclamantul s-a plâns de faptul că, din cauză că instanţele interne au preferat titlul de proprietate al fostului proprietar faţă de al său, îi este imposibil în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate asupra apartamentului, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, acesta s-a plâns şi de discriminare, conform art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cazuri identice, îndreptate împotriva cumpărătorilor apartamentelor situate în aceeaşi clădire.

Art. 1. din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

A. Argumentele părţilor

35. În observaţiile sale din 13 august 2008, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care acesta nu a introdus o acţiune în garanţie pentru evicţiune împotriva autorităţilor statului conform Codului civil. Această acţiune i-ar fi permis să recupereze de la stat preţul de cumpărare indexat şi despăgubiri.

36. Reclamantul a subliniat că nu a avut niciun motiv să cheme în garanţie statul în acţiunea introdusă împotriva sa, în măsura în care instanţa de fond şi curtea de apel statuaseră în favoarea sa. De asemenea, acesta a considerat că, deoarece ingerinţa în dreptul său de proprietate fusese cauzată de decizia din data de 28 ianuarie 2003, dacă ar fi introdus o nouă acţiune împotriva statului ar fi depăşit termenul-limită de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie.

B. Aprecierea Curţii

37. Curtea reaminteşte că, potrivit art. 35, persoana care se pretinde victimă ar trebui să recurgă în mod normal la căile de atac interne disponibile şi suficiente pentru a permite o reparaţie pentru încălcările pretinse. Existenţa căilor de atac respective trebuie să fie suficient de sigură nu numai teoretic, ci şi practic, altfel acestea nu respectă cerinţele de accesibilitate şi caracterul efectiv (vezi Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV).

38. În cauza de faţă, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de fostul proprietar şi au hotărât să acorde prioritate titlului fostului proprietar. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti nu a anulat titlul de proprietate al reclamantului, şi nici nu i-a acordat vreo despăgubire pentru pierderea suferită.

Cu toate acestea, reclamantul, care nu îşi mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acţiuni separate în acest sens. Jurisprudenţa trimisă de Guvern indică o practică internă consecventă de acordare de despăgubiri în cauze similare cu cea de faţă. Prin urmare, calea de atac este disponibilă atât în teorie, cât şi în practică.

39. Rămâne de stabilit dacă valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanţele naţionale este suficientă astfel încât să permită reparaţia încălcărilor pretinse. În acest context, Curtea observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăţilor naţionalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru proprietăţile naţionalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat opinia că trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze noi prejudicii disproporţionate (vezi Pincova şi Pinc, citată anterior, § 58, şi Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99, 48.014/99, 48.380/99, 51.362/99, 53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 şi 194/02, §§ 178-179, 15 martie 2007).

40. Jurisprudenţa furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situaţia reclamantului li s-ar fi acordat cel puţin preţul de cumpărare indexat şi, eventual, despăgubiri până la valoarea de piaţă actuală a proprietăţii, precum şi rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei.

41. Deşi Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluţia unei acţiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanţele interne în situaţii similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similară cu cea a reclamantului din cauza de faţă, li s-a acordat numai preţul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută (vezi Pincova şi Pinc, citată anterior, §§ 61-64; vezi şi Velikovi şi Others, citată anterior, §§ 140-141, şi Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, § 76, 8 noiembrie 2007).

42. În fine, deşi legea retrocedării nu prevede o acţiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situaţia reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Velikovi şi alţii, § 127, şi Kalinova, § 77, citate anterior), Curtea se declară mulţumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparaţie în situaţii precum cea a reclamantului.

43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea în faţa Curţii.

Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins conform art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

44. Conform art. 41 din Convenţie:

A. Prejudiciu

45. Reclamantul solicită suma de 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material, reprezentând valoarea apartamentului său, şi suma de 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.

46. Guvernul nu a prezentat comentarii cu privire la aceste pretenţii.

47. Curtea constată că nu există legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare respinge cererea. Pe de altă parte, Curtea îi alocă reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

48. Reclamantul a mai solicitat 3.000 EUR şi 100.000.000 lei româneşti (RON) pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Acesta a trimis facturi pentru suma de 1.059,95 RON, reprezentând costuri de traducere, şi 9.000.000 ROL (lei româneşti vechi), 500 RON şi 1.500 EUR reprezentând onorarii avocaţiale.

49. Guvernul consideră că aceste pretenţii sunt nejustificate şi excesive.

50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil în ceea ce priveşte cuantumul lor. În speţă, ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2.200 EUR, care să acopere toate costurile invocate.

C. Dobânzi moratorii

51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 6, analizat separat şi coroborat cu art. 14;

2. declară cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, analizat separat şi coroborat cu art. 14;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

4. hotărăşte că nu se impune să analizeze plângerea din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume ce vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi

(ii) 2.200 EUR (două mii două sute euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit;

6. respinge cererea de acordare a reparaţiei echitabile pentru rest.

Cauza Iordache impotriva Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr. 797/2009)

admin — Sun, 20 Mar 2011 15:12:23 +0000

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.817/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susţine în special o încălcare a dreptului său de acces la instanţă din cauza respingerii acţiunii sale ca urmare a neachitării taxelor de timbru, precum şi o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie, în măsura în care i s-au interzis drepturile părinteşti în urma unei condamnări penale şi instanţele au refuzat să îi acorde un drept de vizită. În fine, el susţine că nu are nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interzicerea drepturilor sale părinteşti.

4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a mai hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. În aceeaşi zi, Curtea a hotărât să acorde prioritate cererii, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1966 şi locuieşte în Giurgiu.

A. Procedura penală împotriva reclamantului

6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţă a parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost învinuit pentru omucidere comisă asupra persoanei lui M.U., concubinul soţiei sale, V.I. În aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv.

7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti pentru infracţiunile menţionate în ordonanţa de punere sub acuzare. Parchetul a reţinut că, la data de 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii) şi de fiul său minor, reclamantul s-a dus cu maşina la casa victimei; acolo a izbucnit o altercaţie, iar partea interesată i-a aplicat câteva lovituri de cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat în maşină şi le-a arătat martorilor cuţitul.

8. Prin Sentinţa din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, însoţită automat de pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 coroborat cu art. 71 din Codul penal, inclusiv interdicţia de exercitare a autorităţii părinteşti în timpul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatările parchetului.

9. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 17 noiembrie 1999.

10. Prin Sentinţa din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 ianuarie 2001, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 24 aprilie 2001.

11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maximă securitate. Prin Încheierea din 21 iunie 2007, contestaţia formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost respinsă de judecătorul-delegat, care a reţinut că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semi-deschis. Prin Sentinţa din 6 septembrie 2007, Judecătoria Giurgiu a confirmat încheierea judecătorului-delegat.

12. Prin Sentinţa din 12 iulie 2007, Judecătoria Giurgiu a respins cererea reclamantului de întrerupere a executării pedepsei. Întemeindu-se pe o expertiză medico-legală, instanţa a hotărât că starea de sănătate a reclamantului nu era incompatibilă cu regimul de detenţie cu executare.

B. Procedurile referitoare la M.I., fiul minor al reclamantului

1. Divorţul părinţilor

13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecătoria Giurgiu a pronunţat divorţul dintre reclamant şi V.I.

14. Copilul minor, M.I., născut la data de 15 decembrie 1993, a fost încredinţat spre îngrijire de către instanţă fostei soţii a reclamantului. În plus, instanţa l-a condamnat pe reclamant la plata unei pensii alimentare către fiul său.

2. Acţiunea pentru stabilirea unui drept de vizită

15. În anul 2000, reclamantul a intentat o acţiune împotriva fostei sale soţii în faţa Judecătoriei Giurgiu pentru a obţine dreptul de a-şi vizita fiul, pe care nu îl mai văzuse de la încarcerarea sa din data de 9 septembrie 1998.

16. Prin Sentinţa din 16 octombrie 2000, Judecătoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Ea a statuat că mama copilului nu putea fi constrânsă să îl aducă pe acesta la închisoare.

17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri şi a solicitat Tribunalului Giurgiu să îi permită fratelui său să îl însoţească pe copil în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistrată de Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001, la primul termen de judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu fusese citat corect. În continuare, ea a observat că acesta trebuia să plătească o taxă judiciară de timbru în sumă de 60.000 lei româneşti (ROL) pentru prima instanţă şi în sumă de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbrul judiciar în valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul să fie citat şi ca citaţia să menţioneze obligaţia de a achita aceste sume.

18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite reclamantului să achite cheltuielile de judecată, cauza a fost amânată, la cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citării incorecte, a fost stabilit un nou termen de judecată pentru data de 30 aprilie 2001. La această dată, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intra în legătură cu familia sa în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare.

19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o nouă cerere de amânare introdusă de reclamant pentru a i se permite să îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul din cauza neplăţii taxelor de timbru.

20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la suma de 30.000 ROL taxele de timbru şi la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat.

Prin urmare, prin Decizia definitivă din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru.

3. Cereri formulate la direcţia pentru protecţia copilului

21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Giurgiu (direcţia), pentru a atrage atenţia acesteia asupra situaţiei fiului său. El susţinea că fosta sa soţie plecase în Spania pentru a se prostitua şi că abandonase copilul.

22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a informat că, înainte să plece în Spania, fosta lui soţie solicitase la Primăria Giurgiu ca C.B., sora sa, să fie numită curatorul copilului M.I., cerere ce fusese admisă la data de 24 iulie 2002. Conform acestei adrese, M.I. locuia cu mătuşa sa la Velcea, judeţul Giurgiu, şi frecventa cursurile şcolii locale; pe de altă parte, copilul ar fi declarat că era mulţumit că locuia cu mătuşa sa. Mai mult, mama acestuia contribuia la întreţinerea fiului său, trimiţând regulat bani prin poştă.

De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului ca C.B. să fie înlocuită în calitatea sa de curator de către fratele părţii interesate. Aceasta a luat notă de o declaraţie dată de fratele reclamantului prin care acesta o informa că nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l creşte pe M.I., având la rândul său 3 copii în îngrijire, şi că, în orice caz, copilul era bine tratat în familia mătuşii sale. Direcţia a considerat că nu era necesar să numească un alt curator pentru M.I., atât timp cât mătuşa sa îi oferea un mediu familial armonios.

23. La o dată neprecizată, reclamantul a făcut o plângere la poliţia oraşului Giurgiu.

În Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Poliţia Giurgiu a reluat informaţiile ce figurau în Adresa direcţiei din data de 10 noiembrie 2003.

24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, direcţia i-a comunicat reclamantului că nu putea să se implice în căutarea unei soluţii pentru situaţia sa. Ea justifica neintervenţia sa prin faptul că, în virtutea Sentinţei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu îşi mai putea exercita autoritatea părintească în timpul detenţiei sale. De asemenea, direcţia i-a reamintit că mama i-l încredinţase pe fiul său spre îngrijire lui C.B., mătuşa acestuia.

25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de fratele său că C.B. părăsise România şi că îl luase pe copil cu ea în Spania. Fratele reclamantului susţinea că acolo copilul era exploatat prin reţele de trafic de fiinţe umane.

4. Acţiunea pentru încredinţarea copilului

26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui C.B. şi a direcţiei pentru a i se încredinţa copilul M.I. Partea interesată a solicitat ca acesta să îi fie încredinţat direcţiei până la punerea sa în libertate. Prin Sentinţa din 9 februarie 2006, instanţa a constatat că C.B. nu reuşise să îi ofere lui M.I. un mediu familial mulţumitor, că mama copilului, care se afla tot în Spania, nu îi trimitea cu regularitate ajutor financiar şi că minorul fusese rău tratat cu ocazia şederii sale în Spania. Ea a constatat că situaţia reţinută de instanţa ce încredinţase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la sentinţă; prin urmare, ea a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe M.I. direcţiei.

27. Informaţiile aflate la dosar nu permit să se stabilească dacă această sentinţă a rămas definitivă.

II. Dreptul intern pertinent

28. Prevederile legale relevante în materie de taxe de timbru sunt descrise în hotărârile Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63.945/00, §§ 20-21, CEDO 2006-VII (extrase)] şi Iorga împotriva României (nr. 4.227/02, § 22-25, 25 ianuarie 2007).

29. Prevederile legale relevante din Codul penal referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie sunt descrise în Hotărârea Sabou şi Pîrcălab împotriva României (nr. 46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

30. Reclamantul denunţă refuzul instanţelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obţinere a dreptului de a-şi vizita copilul. În esenţă, el invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

A. Asupra admisibilităţii

31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie de acces la instanţă, în special pe hotărârile Golder împotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO 2001-V], Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul arată că stabilirea cheltuielilor de procedură în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică în dreptul de acces la o instanţă. El susţine că reclamantul ar fi putut să solicite din partea Ministerului Finanţelor scutirea de taxa de timbru. În plus, el a avut mai mult de două luni la dispoziţie pentru a plăti cheltuielile.

33. În fine, el argumentează că, spre deosebire de cauza Weissman şi alţii menţionată mai sus, în care Ministerul Finanţelor era atât partea pârâtă, cât şi autoritatea însărcinată să analizeze cererea de scutire, în speţă, litigiul îi privea exclusiv pe reclamant şi pe fosta lui soţie.

34. Reclamantul susţine că tribunalul judeţean nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru şi că, deşi această valoare ar putea părea derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el consideră că instanţa nu i-a analizat situaţia deosebită, şi anume imposibilitatea în care se găsea de a-şi procura banii necesari pentru a plăti taxa de timbru în timpul detenţiei sale.

În plus, el arată că nicio autoritate nu l-a informat despre posibilitatea de a solicita o scutire şi consideră că, din acest motiv, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive decurgând din art. 6 din Convenţie.

35. El afirmă că judecătoria a statuat pe fondul cererii sale fără să îi solicite să achite taxa de timbru.

36. În fine, reclamantul reaminteşte miza importantă a procesului, care avea ca obiect dreptul său de a-şi vizita fiul, şi consideră că instanţele nu au ţinut cont de interesul copilului de a păstra relaţiile cu tatăl său.

2. Aprecierea Curţii

37. Curtea observă că apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplăţii taxelor de timbru.

38. Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi alţii, §§ 32-44, şi Iorga, §§ 34-52, hotărâri menţionate mai sus). După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă.

39. În concret, Curtea observă că, în speţă, valoarea taxei de timbru stabilită de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumă care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintă totuşi o sumă considerabilă pentru o persoană aflată în situaţia reclamantului, care la momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit.

Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în două rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plăţii sumei respective. Totuşi, Curtea trebuie să observe că reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-şi procura această sumă prin mijloace proprii şi că se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i oferi bani.

40. Spre deosebire de Cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul iniţial al procedurii (Weissman, menţionată mai sus, § 42), în speţă, reclamantul a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de judecătorie, înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplăţii taxei de timbru.

Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie respectat şi de instanţa de apel.

Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond.

41. În continuare, Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (Cauza Iorga, menţionată mai sus, paragrafele 45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus.

42. În fine, Curtea observă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără să nege că este în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional [(Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond.

43. Ţinând cont de aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 13 din Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti

44. Invocând, în esenţă, art. 8 şi 13 din Convenţie, reclamantul susţine că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie condamnării sale penale, i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale de familie şi că nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale pentru a remedia această situaţie.

45. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

46. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A. Asupra admisibilităţii

47. Întemeindu-se pe cauzele Posti şi Rahko împotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39-40, CEDO 2002-VII) şi Rizki împotriva Franţei [(dec.), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul invocă nerespectarea termenului de 6 luni, în măsura în care situaţia de care se plânge reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, şi anume Decizia din 17 noiembrie 1999. El consideră că faptul că reclamantul continuă să sufere consecinţele acestei măsuri nu îi transformă cauza într-o situaţie continuă, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus.

48. Reclamantul se opune acestui argument, consideră că situaţia de care se plânge era continuă şi reaminteşte că interdicţia respectivă l-a împiedicat să participe activ la luarea deciziilor privind curatela şi încredinţarea fiului său.

49. Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor acesteia poate îmbrăca nu numai forma unui act instantaneu, ci şi forma unei situaţii continue. Conceptul de “situaţie continuă” desemnează o stare de lucruri ce rezultă din acţiuni continue îndeplinite de stat sau în numele statului, acţiuni ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnă că el se află la originea unei “situaţii continue” [Posti şi Rahko, menţionată mai sus, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008].

50. Curtea subliniază că, atunci când cererea se referă la o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul de 6 luni începe să curgă de la data încetării acestei situaţii. Atât timp cât situaţia persistă, regula celor 6 luni nu îşi mai găseşte aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-II; Marikanos împotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Do_Ÿan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8.803-8.811/02, 8.813/02 şi 8.815-8.819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)].

Aşadar, rămâne de stabilit dacă situaţia de care se plânge reclamantul constituie o “situaţie continuă” în sensul art. 35 din Convenţie.

51. Totuşi, Curtea apreciază că răspunsul dat acestei întrebări şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie.

Prin urmare, excepţia trebuie unită cu fondul cauzei.

52. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

53. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, Guvernul consideră că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea intereselor superioare ale copilului. În opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, gravitatea infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat şi faptul că ea a fost comisă în prezenţa copilului justifică măsura luată de instanţe.

54. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Guvernul argumentează că reclamantul ar fi avut dreptul să se opună executării pedepsei accesorii în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, conform căruia o contestaţie poate fi formulată împotriva executării unei hotărâri din cauza oricărui incident intervenit în timpul acestei executări. El consideră că hotărârea Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, poate constitui un astfel de “incident” şi furnizează hotărâri interne, ce datează din anul 2005, în care instanţele au aplicat direct această hotărâre în cadrul unor căi de atac similare.

55. Reclamantul consideră că ingerinţa în drepturile sale prevăzute de art. 8 din Convenţie nu urmărea un scop legitim şi nu era proporţională. El susţine că instanţele interne nu au ţinut cont nici de comportamentul său faţă de fiul său, nici de interesul acestuia, ci au făcut o aplicare automată a legii. El susţine, de asemenea, că afirmaţiile Guvernului în ceea ce priveşte consecinţele infracţiunii de omor asupra copilului sunt pure speculaţii, având în vedere că nicio instanţă nu a constatat în mod definitiv faptul că fiul său ar fi fost martor la crimă sau că ar fi văzut cuţitul care se pretinde a fi fost folosit de reclamant.

56. De asemenea, el consideră, din perspectiva art. 13 din Convenţie, că nu a putut să beneficieze, la data evenimentelor, de o cale de atac efectivă pentru a se plânge de încălcarea drepturilor sale părinteşti, hotărârile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor din cauza sa.

2. Aprecierea Curţii

57. Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără ca instanţele să verifice tipul de infracţiune comisă şi interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, §§ 48-49). În plus, ea a apreciat că o persoană aflată în situaţia reclamantului nu avea niciun mijloc eficient pentru a-şi apăra drepturile rezultate din art. 8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Convenţie (ibid., § 56).

58. Ţinând cont de elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. În mod special, ea apreciază că, chiar dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era gravă şi presupunând că ea a putut să justifice retragerea drepturilor părinteşti, instanţele nu au făcut decât să aplice interdicţia automat. Într-adevăr, ele nu au susţinut niciun moment că reclamantul era răspunzător de lipsa de grijă faţă de copilul său minor sau că i-ar fi aplicat un tratament condamnabil şi nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea măsurii hotărâte. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului, nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-i interzice acestuia să îşi exercite drepturile părinteşti.

59. De altfel, Curtea observă că mai târziu, chiar dacă reclamantului îi era în continuare interzisă exercitarea drepturilor sale părinteşti, prin Sentinţa din 9 februarie 2006, Judecătoria Giurgiu i-a atribuit implicit părţii interesate custodia copilului, fără a justifica această măsură printr-o schimbare oarecare la nivelul autorităţii morale exercitate de reclamant asupra copilului său.

60. Curtea admite că Sentinţa din 9 februarie 2006, menţionată mai sus, poate fi consecinţa aplicării de către instanţele interne a hotărârii Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, care, în opinia Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi, această hotărâre nu a fost adoptată de Curte decât la data de 28 septembrie 2004, adică după 5 ani de la data la care reclamantului i-a fost aplicată interdicţia. Cel puţin până la această dată, acesta nu a avut nicio cale de atac efectivă împotriva interdicţiei automate ce i-a fost aplicată.

Mai mult decât atât, dacă se cuvine să apreciem exemplele de jurisprudenţă furnizate de Guvern, aceste elemente sunt ulterioare faptelor relevante. Aşadar, în speţă, Curtea nu se poate abate de la concluzia la care a ajuns pe fondul Cauzei Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus.

61. În ceea ce priveşte întrebarea dacă faptele de care se plânge reclamantul pot constitui o “situaţie continuă”, Curtea reaminteşte că, în Cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998-III), aceasta a hotărât că sechestrul bunurilor reclamantei de către autorităţi constituia o astfel de situaţie, deoarece sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta îşi păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale.

62. Or, acelaşi raţionament se aplică mutatis mutandis în speţă, în măsura în care Curtea a stabilit deja că decizia de a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale părinteşti contravenea Convenţiei.

63. Desigur, în speţă, autorităţile nu au luat măsuri pentru a-l împiedica pe reclamant să îşi exercite drepturile părinteşti, element reţinut de Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii continue. Curtea reaminteşte totuşi că a stabilit deja că omisiunile autorităţilor competente pot să constituie şi ele “acţiuni continue îndeplinite de stat”. Astfel, în cauza Vasilescu, menţionată mai sus, “actul” îndeplinit de stat consta în a o împiedica pe reclamantă să îşi folosească bunurile netulburată. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie continuă omisiunea autorităţilor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti definitive (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 51, 2 martie 2004).

64. În speţă, Curtea constată că după adoptarea Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Trebuie menţionat că pentru copil a fost instituită o curatelă fără ca reclamantul să fi fost informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja custodia copilului în baza sentinţei de divorţ şi ea era cea care solicitase curatela. Nu se poate trece cu vederea totuşi faptul că reclamantul nu şi-a putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele.

Mai mult decât atât, în anul 2004, direcţia pentru protecţia copilului a folosit interdicţia drepturilor părinteşti ca argument pentru a-şi justifica neintervenţia în urma informaţiilor date de reclamant cu privire la situaţia dificilă a copilului său (paragrafele 24 şi 25 de mai sus), în timp ce temerile părţii interesate au fost confirmate, 2 ani mai târziu, de către instanţe, care au constatat că situaţia copilului s-a înrăutăţit din anul 1999.

În fine, Curtea observă că elementele din dosar sugerează că copilul a putut să părăsească teritoriul românesc în anul 2005, plecând în Spania, fără acordul tatălui.

65. Dat fiind că acţiunea autorităţilor nu s-a limitat la decizia ce stabilea interdicţia, prezenta cerere se distinge de cauzele în care Curtea a apreciat că anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei hotărâri judecătoreşti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o situaţie continuă, chiar dacă anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].

66. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situaţia reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale părinteşti, reprezintă în speţă o situaţie continuă.

67. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia preliminară a Guvernului şi constatată pe fond încălcarea art. 8 şi 13 din Convenţie în acest sens.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie, întemeiată pe lipsa dreptului de vizitare

68. Invocând acelaşi art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu beneficiază de dreptul de a-şi vizita fiul.

69. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 43 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, însă că nu este necesar să analizeze dacă în speţă a avut loc încălcarea art. 8 în acest sens (vezi, printre altele, Iorga, menţionată mai sus, § 60).

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări

70. Invocând în esenţă art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale intentate împotriva sa, precum şi de modul în care parchetul a condus ancheta şi în care instanţele au apreciat probele ce le-au fost prezentate.

71. Or, Curtea constată că procesul penal împotriva reclamantului s-a încheiat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la data de 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Pe de altă parte, cererea de revizuire introdusă de reclamant nu poate fi luată în considerare pentru calculul termenului de 6 luni, în măsura în care ea nu constituie în speţă o cale de atac efectivă în sensul articolului respectiv.

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, susţine şi că a suferit tratamente condamnabile din partea anchetatorilor în timpul procesului penal împotriva sa. Or, Curtea observă că ancheta împotriva reclamantului s-a încheiat cel târziu la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronunţate împotriva sa, adică cu mai mult de 6 luni înaintea introducerii acestui capăt de cerere.

Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

73. Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plânge de lipsa îngrijirilor medicale şi invocă în acest sens un episod ce datează din anul 2006. Curtea apreciază că acest capăt de cerere se pretează unei analize sub incidenţa art. 3 menţionat mai sus, însă observă că, începând cu data de 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac efectivă în faţa instanţelor pentru a se plânge de condiţiile detenţiei sale, inclusiv de pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale; or, conform informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins astfel de demersuri.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins din cauza neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

74. În fine, la data de 8 octombrie 2007, invocând în esenţă art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de modificare a condiţiilor de executare a pedepsei sale. Or, presupunând chiar că acest articol este aplicabil în speţă [Stan împotriva României (dec.), nr. 6.936/03, 20 mai 2008], Curtea nu distinge nicio urmă de arbitrar în modul în care instanţele interne au statuat asupra cererii reclamantului. În definitiv, nimic nu îi permite Curţii să se abată de la concluzia acestor instanţe privind executarea pedepsei reclamantului.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

75. Conform art. 41 din Convenţie,

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

76. Reclamantul solicită suma de 30.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.

77. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi pretenţiile avansate.

78. Curtea, ţinând cont de încălcările constatate, consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 9.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

79. Reclamantul mai solicită şi suma de 5.915 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate de reprezentanta sa în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, dintre care 5.715 EUR pentru onorarii avocaţiale şi 200 EUR pentru alte costuri (telefon şi fotocopii). Onorariile avocaţiale sunt defalcate astfel:

– 5.280 EUR pentru orele lucrate, dintre care 8 ore pentru analiza faptelor şi a probelor din dosar, 12 ore pentru studierea jurisprudenţei relevante, 10 ore pentru analiza observaţiilor Guvernului, 12 ore pentru pregătirea observaţiilor reclamantului şi 2 ore pentru pregătirea cererii de reparaţie echitabilă;

– 405 EUR pentru 5 ore de discuţii cu reclamantul şi 4 ore pentru redactarea scrisorilor adresate Curţii;

– 30 EUR pentru redactarea şi trimiterea scrisorilor şi pentru fotocopierea documentelor.

O copie a contractului de asistenţă încheiat între reclamant şi reprezentanta sa, precum şi o cerere de plată directă a întregii sume către avocată au fost ataşate la dosar.

80. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamantul i-a transmis Curţii o serie de documente şi a informat-o că nu a putut să ia legătura cu avocatul său, acesta din urmă nerăspunzându-i la scrisori.

81. Guvernul contestă suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată. El pune în evidenţă faptul că avocatul nu a intervenit decât după comunicarea cererii şi face referire la cauze în care reprezentanţii au solicitat cheltuieli mai reduse pentru cereri de o complexitate mai mare decât cea din cauza de faţă (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004; Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Acesta mai apreciază că, dat fiind că o parte din capetele de cerere au fost declarate inadmisibile, Curtea ar trebui să reducă proporţional suma acordată (Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 94, 18 ianuarie 2005).

82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciază că cererile formulate pentru răspunsurile la observaţiile Guvernului, precum şi pentru comentariile reclamantului, care au fost integral pregătite şi trimise de avocat, sunt justificate. În schimb, Curtea observă că fotocopierea documentelor şi pregătirea scrisorilor au fost clasificate în 3 categorii diferite şi că reclamantul s-a plâns de lipsa răspunsurilor la scrisorile pe care i le-a trimis avocatului.

În fine, Curtea apreciază că argumentul Guvernului cu privire la sumele solicitate în perioada 2000-2004 de alţi avocaţi, precum şi argumentul referitor la complexitatea capetelor de cerere analizate nu sunt relevante în speţă.

83. Prin urmare, Curtea îi acordă reprezentantei reclamantului suma de 5.500 EUR pentru procedura în faţa Curţii, mai puţin 850 EUR care i-au fost deja plătiţi de către Consiliul Europei în cadrul asistenţei judiciare. Suma finală, în valoare de 4.650 EUR, va fi plătită direct în contul avocatului.

C. Dobânzi moratorii

84. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe tardivitatea capetelor de cerere formulate în baza art. 8 şi 13 din Convenţie şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 (accesul la o instanţă), art. 8 şi 13 şi inadmisibilă în rest;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte interdicţia drepturilor părinteşti;

5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 13 din Convenţie;

6. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 8 § 1 din Convenţie referitor la dreptul de vizitare;

7. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouă mii euro), ce va fi convertită în moneda statului pârât, ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b) ca statul pârât să îi plătească avocatului reclamantului suma de 4.650 EUR (patru mii şase sute cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecată;

c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

8. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.